REACTIV

Reactii la cele ce se intimpla in preajma…

Aromânii sau vlahii din Balcani – dialog cu cercetătorul Dorin Lozovanu, din Chişinău

leave a comment »

În statele de azi din peninsula Balcanică, la nord de Dunăre, s‑au găsit şi se află şi astăzi importante comunităţi umane care vorbesc o limbă diferită structural de ce a populaţiei majoritare în ţările respective: greacă, bulgară, albaneză ori cele vorbite în fosta Iugoslavie. Este o limbă cu trăsături arhaice romanice, numită aromâna sau vlahă, considerată de mulţi lingvişti ca un dialect al limbii române.

În legatură cu originile acestei limbi, dialect al limbii române, elemente ale latinităţii sau românităţii, există diferite teorii, de la cele naţionaliste şi xenofobe pînă la cele cu suport ştiinţific solid. Aşa cum arată şi cunoscutul om politic şi istoric Gh. Brătianu, existenţa limbii şi poporului român în această parte a Europei poate constitui „o enigmă şi un miracol”, dar să nu uităm că teritoriul de la nord de Dunăre s‑a aflat sub stăpînire română cu cîteva secole înainte şi după ce Dacia a fost cucerită de romani (106) şi pînă la retragerea lor oficială (276).

Să mai avem în vedere şi configuraţia geografică a Balcanilor, cu munţi şi văi adînci, cu o comunicaţie mai dificilă, cu puţine cîmpii prielnice unei densităţi mari de populaţie. Să mai adăugăm şi fenomenul transhumanţei, cît şi faptul că fluviul Dunărea, deşi a fost un hotar politic natural folosit de diverşii stăpîni ai locurilor, totuşi între ambele maluri au existat legături strînse şi schimburi de populaţii. Ca urmare, populaţiile slave şi de alte origini etnice care au pătruns în Balcani nu au reuşit să disloce şi asimileze, decît parţial, populaţiile de pe văi adînci şi izolate, care astfel şi‑au păstrat obiceiuri, tradiţii limbă. Să nu uităm şi faptul că pînă la începutul secolului al XIX‑lea întreaga peninsulă Balcanică s‑a aflat sub stăpînirea şi administraţia turcă, otomană, militarii şi cei din administraţie fiind de religie musulmană. Doar cele două ţări române, Moldova şi Valahia (Ţara Românească) aveau administraţii proprii, creştine, iar bisericile de la nord de Dunăre le susţineau cultural şi material pe cele din Balcani prin cărţi, donaţii şi adesea populaţiile din Balcani se refugiau dincoace de Dunăre.

Odată cu formarea de state pe baze naţionale, în secolul al XIX-lea, s‑au constatat două fenomene contradictorii: conducătorii popoarelor care se adunau în state naţionale constatau că pe teritoriile lor sînt grupuri de populaţii vorbind altă limbă, cu tradiţii proprii, pe care au căutat să le asimileze şi integreze, paşnic sau chiar prin violenţe. În acelaşi timp, românii, mai precis oamenii de cultură şi politici i‑au descoperit, au intrat în legătură cu ei şi au încercat să‑i protejeze, iar uneori, după războaie şi retrasări de frontiere, să‑i aducă, să‑i mute în România. Aşa au apărut la noi diverse grupuri de aromâni sau machedoni.

În perioada postbelică, atît în Grecia (care consideră că la ei există numai greci şi toţi sînt ortodocşi, neadmiţînd noţiunea de minoritate etnică), cît şi în statele cu regimuri comuniste (Bulgaria, Albania, Iugoslavia) populaţia aromână sau vlahă se consideră că nu există. Asemenea percepţii şi concepţii se menţin şi în prezent.

În cele ce urmează vreau să vă prezint un tînăr cercetător de la Chişinău, care de aproape un deceniu merge în Balcani, a ajuns în uitate comunităţi, pregătind un studiu amplu, la zi, despre ele. Într‑un amplu dialog am încercat să vă facem o idee despre aceşti pierduţi sau uitaţi români (aromâni sau vlahi) care mai trăiesc în statele vecine de la sud de Dunăre, în Grecia, Albania, Bulgaria, Serbia, Bosnia‑Herţegovina, Macedonia, Croaţia.

– Doru Lozovanu, eşti un neobosit cercetător al comunităţilor aromâne sau vlahe din Balcani. Mai întîi, te rog să te prezinţi singur cititorilor noştri.

– Într‑adevăr, sînt cercetător ştiinţific şi lector universitar la Universitatea de stat din Chişinău şi la cea de la Tiraspol, preşedinte al Societăţii de geografie şi etnologie din Republica Moldova, membru al altor asociaţii ştiinţifice şi culturale. Mi‑am făcut studiile în România, între 1992‑2000, studii universitare la Iaşi, la Facultatea de Geografie, specialitatea geografie şi turism şi, apoi, Facultatea de Drept, tot la Universitatea „Al.I. Cuza”, absolvită în anul 2000. Doctoratul l‑am început în urmă cu un deceniu, în 1998, conducător ştiinţific fiind prof. univ. dr. Alexandru Ungureanu, de la Universitatea din Iaşi.

– Care este tema tezei de doctorat?

– Tema este „Românii din peninsula Balcanică – Studiu uman şi geografic”. Toată cercetarea am început‑o încă din 1994, împreună cu asociaţiile culturale pentru românii din jurul României, „Ginta Latină” şi „Astra”, participînd la diverse programe, organizare de manifestări, voluntariat, vizite, care au dus la o preocupare mai specială asupra românilor din Balcani, pentru că situaţia lor era mult mai puţin cunoscută.

– De cîte ori ai fost acolo pînă acum?

– Prima dată în 1995, o expediţie în care mi‑am propus să merg în Bulgaria, Macedonia, Serbia. Mai întîi trebuie să spun că am umblat mai bine de două luni ca să adun bani de la sponsori pentru a putea măcar acoperi cheltuielile de transport, prin România şi Republica Moldova, unde am găsit ceva înţelegere. Am plecat într‑un ţinut cvasinecunoscut, cu puţine relaţii în zonă. Am trecut atunci prin Bulgaria, dar apoi în Macedonia am avut mari probleme: mi‑au fost confiscate cărţile româneşti pe care le aveam la mine, mi‑au stricat şi aparatul de fotografiat, am fost ţinut în cercetări la vama bulgaro‑macedoniană, apoi arestat o zi întreagă sub pretextul că trebuie să se clarifice ei la Skopje asupra identităţii şi scopurilor vizitei mele. Nu mi‑au dat voie să intru şi atunci m‑au întors la Sofia; am apelat la ambasada Macedoniei. Au mai trecut aşa trei zile, iar după discuţii ample şi contradictorii cu cei de la ambasadă mi s‑a dat viza pentru o prezenţă pe teritoriul Macedoniei de doar 48 de ore. Ca urmare, am reuşit să găsesc acolo, în capitală la Skopje, oameni, atunci întîlniţi, care m‑au ajutat, mi‑au vorbit despre etnicii aromâni de acolo. În contrast cu cei pe care i‑am cunoscut mai înainte în România, unde se băteau cu pumnul în piept că ei sînt români din Macedonia, dar acolo nu m‑au mai cunoscut şi nici ajutat.

– Dacă încercarea de cunoaştere a etnicilor aromâni sau vlahi, cum sînt numiţi acolo, s‑a soldat cu un prim eşec, după cîte te cunosc (şi am fost prima dată împreună în august 1999, la cel de‑al III‑lea Congres al vlahilor din Balcani, desfăşurat la Vidin în Bulgaria) ai perseverat şi nu te‑ai lăsat descurajat de atitudinea autorităţilor macedoniene.

– Într‑adevăr, timpul a mai trecut, lucrurile s‑au mai aşezat şi la ei, nu mai sînt războaie în fosta Iugoslavie. Aşa că anul trecut, în 2007, am fost din nou în Macedonia, dar de data aceasta nu am mai stat doar două zile, ca în 1995, ci o lună. Am realizat astfel ceea ce‑mi propusesem în urmă cu 12 ani, adică o privire complexă asupra situaţiei, reuşind să merg în mai toate comunităţile aromâne de acolo, de la graniţa cu Albania, de la Struga, Biala, Kruşcevăţ (orăşel cu populaţie majoritar aromână), Ohrid, oraş foarte frumos pe malul lacului cu acelaşi nume, pe apele sale aflîndu‑se graniţa cu Albania vecină, ori la Bitola şi împrejurimi, la poalele munţilor Baba. De fapt, toată Macedonia de azi e o zonă muntoasă, cu satele suite pe văi de rîuri.

– Cam cîţi aromâni sînt în prezent în Macedonia?

– Statistica oficială arată că Macedonia e singura ţară din zonă care recunoaşte existenţa minorităţii aromâne, poreclită vlahi sau vlaţi. Potrivit celui mai nou recensămînt macedonian, din 2001, la o populaţie totală de doar două milioane de locuitori, se recunoaşte că ar fi doar 8.600, dar estimările mele, pe baza a ceea ce am întîlnit pe unde am fost (şi pot spune că într‑o lună am colindat aproape toată ţara, care nu are decît 23.713 kmp, o ţară muntoasă, cu aşezări doar pe văi de rîuri şi lacuri) aromânii sînt de zece ori mai mulţi, undeva la 70–80.000.

– Şi care este statutul lor oficial?

– În Macedonia statutul lor oficial a evoluat pozitiv, fiind acela de minoritate etno‑culturală, cu perspectiva de a deveni deja minoritate etnică cu drepturi depline în statul macedonian, urmînd să aibă şi un deputat în parlamentul de la Skopje,

– Dar, în ceea ce priveşte învăţămîntul în limba lor maternă?

– Au dreptul de a avea şcoli în care să se predea dialectul aromân, cu caracter, pentru început, facultativ, dar sînt şanse de a deveni opţional. Se predă dialectul aromân în şcoli din oraşul Struga, Kruşevăţ, Bitola, la Skopje, în capitală şi în diverse sate.

– Cine sînt profesorii lor?

– Predau profesori locali de origine aromână. Unii dintre ei au terminat studii în România, cum ar fi Goran Kostov, care a scos şi un abecedar aromân pentru elevii din ţară. Alţii au fost iniţiaţi în predarea limbii de profesori din România în cadrul unor cursuri organizate special pentru ei.

– Elevii şi profesorii din Macedonia primesc burse de studii în institutele de învăţămînt de la noi?

– Primesc burse de studii în România, nu doar cei din Macedonia, ci şi din toate statele din Balcani, unde există o astfel de minoritate. Şi există în toate.

– Şi se întorc după terminarea studiilor făcute în România?

– Majoritatea se întorc. Mai rar rămîn. Cei care se căsătoresc rămîn. Totuşi sînt mulţi care fac studii în România, care nu au legătură cu etnia lor, adică fac medicină, ştiinţe economice, agronomice, politehnică. Şi din aceştia, dacă‑şi găsesc repede locuri de muncă bine plătite la români, rămîn.

Situaţia aromânilor din Albania

Mai întîi să precizăm că Albania este un stat ceva mai întins decît Macedonia (sau Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, cum e denumirea oficială, deoarece Grecia vecină i‑a contestat numele, considerînd că face parte din patrimoniul ei naţional, provincia ei de nord avînd acelaşi nume), avînd doar 28.748 kmp şi o populaţie mai numeroasă, de peste 3 milioane de locuitori, potrivit recensămîntului oficial din 2002. E tot o regiune montană, vecină cu Macedonia, Muntenegru şi Grecia, cu partea litorală la Adriatica, cu cîmpii, cu aşezări numeroase şi bine populate.

– Dorin Lozovanu, ai reuşit să ajungi în Albania abia anul trecut, în 2007. Ce ai găsit acolo?

– În Albania este o situaţie mai deosebită. Ştim că acolo a fost un regim de dictatură comunistă extrem de dur, cu desfiinţarea tuturor cultelor religioase, cu o îndoctrinare după principiile chineze a lui Mao. În plus, acolo, statul, regimul nou, democratic, nu e atît de consolidat. În ceea ce priveşte aspectul statutului aromânilor, în Albania nu există o statistică etnică. Totuşi, ei sînt consideraţi în prezent ca o comunitate etnoculturală.

– Ca aromâni sau vlahi?

– Ei îşi spun,în fapt, rămâni.

– Cum ai găsit acele comunităţi locale de rămâni?

– Am fost de două ori în expediţii în Albania, din sat în sat, chiar în localităţi în care nu se ştia că acolo există aromâni. Şi aceasta pentru că majoritatea lor, pînă în 1950, au constituit o populaţie de păstori, seminomadă. Iar colectivizarea forţată din Albania i‑a stabilizat în diverse aşezări. Ca urmare, cercetările făcute în perioada interbelică nu i‑a consemnat. Ceea ce pot să vă spun este că acum asistăm la o renaştere, o reafirmare a identităţii lor. Au un ziar care apare la Tirana, cu titlul „Frăţia”. Au curs facultativ de limba aromână la Korce şi Vidiaka. Un element foarte important: la Korce au biserică aromână, unde preotul Dumitaci Veriga este unul din cei mai mari oameni care face ceva acolo pentru identitatea lor.

– În ce măsură au sprijin din partea autorităţilor române pentru afirmarea identităţii lor etnice?

– Au o oarecare colaborare. Din cîte cunosc eu doar fostul ambasador Gheorghe Micu, de la Tirana, a acordat sprijin. Trebuie să spun, după ceea ce am întîlnit în toate statele din Balcani, oamenii care îşi spun aromâni, vlahi sau rămâni vor să obţină din partea autorităţilor române, dacă nu cetăţenia dublă, măcar un statut special (cum a făcut Ungaria cu legitimaţia de maghiar) sau cel puţin vize pentru a veni în România în vizită, să cunoască ţara unde se vorbeşte cam aceeaşi limbă cu a lor. O spun şi eu, care sînt român din Republica Moldova. Am întîlnit în Albania, la Tirana, refuzuri de acordare de vize de a veni în România pentru unii care au militat deschis pentru identitatea lor etnică.

– În ce măsură aţi fost sprijinit personal de autorităţile române în expediţiile făcute în comunităţile aromâne sau vlahe din Balcani?

– E o întrebare comună, dar dureroasă. Pot spune că nu am avut nici un sprijin. În 2000, cînd am fost în peninsula Istria din Croaţia, cu cercetătorul Viorel Boca, de la Arad, am avut act semnat de la Departamentul pentru relaţii cu românii de pretutindeni că mi se vor restitui cheltuielile de drum; eu am făcut împrumuturi, am fost, dar la întoarcere, deşi m‑am dus de cîteva ori la Bucureşti, nu am primit nimic. Am făcut propuneri să merg, în echipe complexe, cu cercetători români de la Institutul de etnografie, dar nu am primit nici un răspuns serios.

Dar, despre comunităţile vizitate în Grecia, Bulgaria, Serbia, Croaţia în următorul număr al rubricii noastre.

A consemnat Corneliu Filip,doctor în istorie

Sursa: http://www.evenimentul.ro/articol/aromanii-sau-vlahii-din-balcani.html

Alte surse (despre aromani):

Written by Ursus Becalis

Septembrie 25, 2008 la 2:37 pm

Postat in Istorie, Social

Tagged with ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: